Intr-o perioada am crezut ca fericirea se poate cultiva si inca mai cred asta. Cred ca cel care poarta cheia adancurilor lui poate ajunge sa simta ceva mai mult asa cum cel care se adanceste in nefericirea lui poate ajunge sa simta nimic. Apoi mai sunt o serie care in fiecare clipa a nefericirii lor incearca sa fuga dupa fericire consideranduse nefericiti, ori greseala nu este decat aceea de a fugi dupa fericire.
Pare o contradictie aparent dar de fapt individul fugar de nefericirea lui el tocmai de asta se va lovi de nefericirea lui fiind prins de propriile ganduri. De ceea ce fugi de aceea nu scapi. Apoi odata ce poti spune ca esti fericit ajungi sa suferi din cauza nefericirii altora incercand sa i salvezi dintr-o subterana in care inconstient vorbind le place a şedea.
Intelept nu este sa fugi dupa fericire ci sa spui ca o ai. Aceasta atitudine aparent banala face pasii spre intelegerea faptului ca suferintele si necazurile fac parte din viata si sunt ceva cat se poate de firesc. Aceastea sunt si ele niste delicii ale vietii că doar nu zici ca iubesti doar bucuriile ci ca iubesti viata in general.
De unde pot sa vina toate nefericirile decat din interior. Deci in concluzie, atitudinea pe care o avem in fata fiecarui eveniment din viata ne transmite o stare sau alta. Deseori sunt pus sa aleg intre o stare de fericire sau una de tristete. Si cred ca cel mai bine e sa o alegem pe cea ce se potriveste momentului. Sa nu mascam tristetea. Sa ne alegem un scop in viata si sa mergem spre acea tinta, caci mergand pe un drum si neschimband macazul vom ajunge la o profunzime care in cele din urma se va transforma intr-o gradina pentru noi si pentru cei ce au ochi sa vada.
Zic ca alegerea scopului in viata este calea spre fericire deoarece nu pot fi mai fericit decat atunci cand stiu ca am ceva de facut. Cand am de urcat un munte. De obicei cand am ajuns in varful muntilor am simtit o usurare si poate chiar o nostalgie dupa drumul parcurs. Ma refer aici la facultate, liceu, o excursie, o poza, citirea unei carti, cand faci dragoste, cand inveti. Cred ca drumul in viata inseamna de fapt o reintoarcere la lumea lui Adam si Eva, la gradina. Iar de obicei cand ne gandim la gradina ne gandim la paradis. Un inceput de cuplu este un inceput de gradina, o familie deja e o ingradire, o aranjare a fiecarui continut la locul lui. Atunci cand ne apropiem insa de paradis cu cat timpul trece, suntem tentati sa schimbam lucrurile pentru care am lucrat atat in gradina si sa nu mai pretuim lucrurile care le avem in viata. Incepem sa ne uitam dupa sotiile altora, dupa masinile altora, casele altora si modelam, modelam pana la infinit pentru ca avem o viata care o intoarcem ca un aluat pe toate partile tot dorind si dorind. Ce rost ar avea sa muşti din fiecare lucru din viata cate o gura dar sa nu te opresti la nimic sau sa nu te uiti mai atent sa vezi ce ai in traista de fapt. Caci oamenii aduna un lucru si odata ce intra in casa nu i mai acorda atentie pentru ca este deja posedat acel lucru.
Oamenii cred ca stiu totul despre ceea ce au in traista sau eventual se folosesc de acea inregistrare din memorie care le dicteaza cum va fi intalnirea cu iubita, cum va fi cand vor merge in excursie sau ce gust va avea marul. Dar de fapt ei habar nu au, pentru ca acele nu sunt decat niste detalii extrem de largi, dar foarte largi. Eu de multe ori sunt atat de preocupat de detaliile mici incat nu mai observ nici o rutina si observ lucrurile in fiecare zi ca si cum ar fi ceva nou de observat zilnic. Si chiar daca nu observ in acele detalii nimic simt insa o satisfactie a vizualizarii a ceea ce există in fata mea, ma bucur ca am vocea de un anumit ton, ma bucur ca sunt echilibrat si ca nu vorbesc prea tare incat sa se auda pe o raza de 10 metri cum fac de obicei, ma bucur ca stiu spre ce ma indrept spre deosebire de altii, sunt fascinat de propriile mele pauze dintre cuvinte si incerc sa observ daca le are si celalalt sau daca le observa la mine. Dar ceea ce imi pare un lucru fascinant este faptul ca fiind trist mai des ajungi la un moment dat sa nu mai faci deosebirea dintre tristete si fericire si incepi sa intelegi ca amandoua impreunate fac parte din ceea ce iubim cu totii : viata.
Important e sa nu devina o lupta continua haotica dupa fericire caci multi nu sunt fericiti pentru ca vor sa fie mai fericiti decat ceilalti ori acest lucru este destul de greu de realizat mai ales ca nu suntem realisti cu noi insine. Marea greseala a noastra cred ca este aceea de a crede ca daca un individ are de toate, bursa, facultati, case, masini chiar este fericit. Ori chiar si cei mai aparenti fericiti oameni de multe ori sunt mai nefericiti decat cei ce se considera inferiori ca nivel de fericire. Eu cand vad un om mai fericit ca mine de regula ma gandesc ca o fi avand si el problemele lui, caci viata e plina de contraste, fara ele nu poate exista. Si apoi fiecare om chiar si nefericit fiind el are si el momentele lui senine mai de scurta sau de lunga durata.
Fericirea mai poate consta si in felul cum stii sa mananci la masa, intr-un stil educat fara sa ajungi sa umpli burta pe saturate ci intotdeauna sa lasi putin gol la sfarsit si pentru o data viitoare, caci totul se dilata inaununtru.
Aceeasi reteta de fericire imi place sa o folosesc si la o intalnire. Nu mi place sa consum toate subiectele zile intregi cu cineva ci atunci cand mai e putin si se termina ceea ce avem de povestit cred ca e cel mai indicat de plecat. De ce?
Pentru a ramane si o samanta din care sa creasca ceva pentru data viitoare si pentru o curiozitate zglobie in continuare.
Bibliografie :
Iovan Ducici - Fericire, iubire , femeie
Andre Comte, Jean Delumeau - Cea mai frumoasa istorie a fericirii
Stefan Klein - Formula fericirii
